Introducere

Funcţiile dreptului comparat nu pot fi disociate de funcţiile generale ale Teoriei dreptului (cognitivă, critică, practic-aplicativă). Comparaţia ajută esenţial la

Introducere

Информация

Разное

Другие материалы по предмету

Разное

Сдать работу со 100% гаранией
oscând formele suprapuse de drept, istoria îşi procură statornice modalităţi de atestare documentară. Teoria generală a dreptului şi ştiinţele particulare (ştiinţe juridice de ramură), abordează de fiecare dată dimensiunea istorică a conceptelor şi categoriilor cu care operează. Astfel, plecând de la datele pe care le oferă istoria, în cercetarea marilor instituţii juridice ştiinţa dreptului, constatând vechimea lor, le urmăreşte evoluţia, configuraţia, funcţiile etc. Teoria dreptului operează cu categoria de tip a dreptului, cu cea de bazin de civilizaţie juridică, plecând de la datele de cunoaştere oferite de ştiinţa istoriei.

Originea şi apariţia statului nu pot fi studiate fără să se pornească de la punctele de vedere afirmate în istorie. Uneori pe baza unor date istorice se realizează reconstituirea fizionomiei unor instituţii ale dreptului, acţiune ce permite o analiză retrospectivă cu largi implicaţii în înţelegerea poziţiei respectivelor instituţii în dreptul actual.

 

C. Metoda comparativă

 

Logica defineşte comparaţia ca pe o operaţie ce urmăreşte constatarea unor elemente identice sau divergente la două fenomene. Compararea sistemelor de drept ale diverselor state, a trăsăturilor ramurilor, instituţiilor şi normelor acestora s-a dovedit extrem de fructuoasă în procesul metodologic de studiere a fenomenului juridic.

Această acţiune a determinat chiar în unele sisteme de învăţământ juridic recunoaşterea existenţei unei ramuri ştiinţifice ştiinţa dreptului comparat. Extinderea metodei dreptului comparat este impusă azi în mod esenţial de sporirea fără precedent a legăturilor statelor, de creşterea volumului contractelor economice şi sociale, urmare a amplificării interdependenţelor în planul dezvoltării economice şi culturale a ţărilor lumii. Această realitate incontestabilă a zilelor noastre aduce în prim plan necesitatea cunoaşterii diverselor sisteme naţionale de drept.

În forma sa embrionară, concepţia asupra necesităţii dreptului comparat apare la începutul sec. XX, când se avansează şi primele teze ale unei forme metodologice universale de studiere a dreptului. În continuare, literatura juridică s-a îmbogăţit sensibil cu lucrări ce au pus bazele nu numai, unei metode a dreptului comparat, ci chiar a ştiinţei autonome a dreptului comparat.

Ştiinţa dreptului comparat a fixat deja anumite reguli, care prezintă utilizarea metodei comparative în drept. Observarea riguroasă a acestor reguli asigură succesul metodei, conferindu-i caracterul ştiinţific indispensabil.

  1. Prima regulă a metodei impune a compara numai ceea ce este comparabil. În cadrul acestei reguli va trebui să se constate, mai întâi, dacă sistemele comparate aparţin aceluiaşi tip istoric de drept sau aparţin unor sisteme istorice de drept diferite. Dacă sistemele de drept din care fac parte instituţiile comparate sunt ideologic vorbind antagoniste, este evident că procedeul comparaţiei nu poate fi relevat decât sub aspectul stabilirii diferenţelor.

Iată, spre exemplu, dacă am dori să comparăm reglementarea instituţiei proprietăţii în familia dreptului romano-germanic (din care face parte sistemul nostru de drept) şi familia dreptului musulman, vom utiliza analiza de contrast (comparaţie contrastantă). Instituţiile fiind evident deosebite, nu va fi realizată o juxtapunere a acestora, iar rezultatele vor fi prea puţin accentuate. Spre exemplu, în dreptul musulman se afla teoria teocratică, potrivit căreia întregul pământ aparţine lui Alah şi trimisul său Mahomed. Proprietarul suprem al pământului islamic este Califul reprezentant şi continuator al profetului.

Proprietatea este permanentă, neexistând instituţia prescripţiei. Modurile de dobândire a proprietăţii sunt, de asemenea deosebite, deosebite de cele din dreptul romano-germanic. Diferenţele sensibile există şi în legătură cu figura juridică a altor instituţii. Spre exemplu, dreptul musulman reglementează întru-n mod aparte instituţia căsătoriei. Dacă doctrina consideră de origine divină, dreptul musulman o trece în rândul tranzacţiilor civile (un contract făcut în vederea “dreptului de a te bucura de o femeie”, drept recunoscut, evident, numai bărbatului). Condiţiile de validitate ale contractului sunt:

  • Consimţământul părinţilor;
  • Prezenţa a doi martori;
  • Constituirea unei date ( zestre );
  • Absenţa oricărui impediment ( dificultăţi ).

Logodna este un uzaj constant, fiind un preludiu al căsătoriei, constând din declaraţia pretendentului şi datinile privind încheierea şi desfacerea căsătoriei.

Asemenea date, pe care le furnizează studiul comparatist sunt de natură a aduce informaţii preţioase în legătură cu reglementările din sisteme de drept diferite, chiar dacă nu vor putea fi sesizate similitudini sau juxtapuneri de reglementări între instituţia din sistemul nostru legal şi cele din sistemul susnumit.

  1. O altă regulă a metodei comparative obligă să se considere termenii supuşi comparaţiei în conexiunile lor reale, în contextul social, politic, cultural din care au rezultat. De aici, necesitatea ca în procesul de comparare să se plece de la cunoaşterea principiilor de drept şi regularităţiilor care comanndă sistemele de drept comparate.

Luarea în discuţie a principiilor pe lângă compararea instituţiei şi normelor se impune pentru a mări potenţialul ştiinţific al cercetării comparate şi pentru a preveni un eventual fragmentarism empiric.

  1. Trebuie cercetat apoi sistemul izvoarelor dreptului, care oferă imaginea poziţiei diferite a formelor de exprimare a dreptului (legi, cutume, precedente judiciare) de la un sistem juridic la altul.

“Comparatismul care dovedeşte să stabilească acel comparandum, care este norma aplicabilă în mod real, va trebui să ţină seama de ierarhia acestor izvoare, de raporturile reale de forţă juridică dintre ele, de modul în care se completează reciproc.”

  1. În sfârşit, în aprecierea termenului de comparat se ţine seama nu numai de sensul iniţial al normei, ci şi de evoluţia acestuia în timp, în procesul aplicării normei. În acest proces şi mai ales când textul supravieţuieşte unor perioade social istorice diferite, forma iniţială a regulii de conduită poate evolua într-atât, încât sensul normei apare complet diferit.

Comparatismul va trebui în acest caz să apeleze la literatura de specialitate, să cerceteze starea moravurilor şi influenţa tradiţiilor.

Funcţiile dreptului comparat nu pot fi disociate de funcţiile generale ale Teoriei dreptului (cognitivă, critică, practic-aplicativă). Comparaţia ajută esenţial la construirea tipologiilor juridice şi clasificărilor, în procesul de legiferare, metoda comparativă are, de asemenea, o importanţă majoră, ea furnizând informaţii preţioase legiuitorului, în legătură cu reglementările cuprinse în alte sisteme de drept sau în documente juridice internaţionale. Prin studiul comparat al diferitelor instituţii juridice naţionale se desprind factorii se determină atât trăsăturile lor comune cât şi cele specifice. Combătând în principiu preluarea mecanică a unor instituţii şi reglementări juridice dintr-o ţară la alta, ca şi considerarea unora drept modele de urmat în alte ţări, metoda comparată arată calea realistă de folosire a experienţei legislative şi juridice, îmbogăţirea reciprocă a sistemelor juridice din diferite ţări ştiut fiindcă orice reglementare juridică trebuie să izvorască şi să răspundă în primul rând nevoilor naţionale, specificului şi particularităţilor ţării respective, iar pentru găsirea soluţiilor optime va studia, evident şi, experienţa altor sisteme de drept.

Importanţa deosebită a metodei comparate este dată şi de crearea unei ramuri distincte în sistemul ştiinţelor juridice dreptul comparat (ştiinţa dreptului comparat), de crearea în numeroase ţări a unor catedre şi instituţii de drept comparat, inclusiv a unor instituţii internaţionale cum este Academia Internaţională de Drept Comparat cu sediul la Paris.

 

  1. Metoda sociologică

 

Metoda sociologică, reprezintă o direcţie de cercetare cu reale foloase pentru cunoaşterea realităţii juridice.

Existenţa dreptului este intim legată de viaţa socială. S-ar putea spune că această legătură se cristalizează în raporturi mai directe decât celea ale moralei, spre exemplu, toate fenomenele juridice sunt fenomene sociale (evident, nu toate fenomenele sociale sunt fenomene juridice). Dacă moralitatea nu poate fi nici ea detaşată de cadrul social în schimb ea nu se sprijină pe “agenţi”specializaţi spre a o apăra, iar exerciţiul său poate fi la fel de bine individual, cât şi colectiv.

Dreptul, dimpotrivă, oricare ar fi formele şi genurile sale, este totdeauna fondat pe recunoaşterea colectivă fără de care nu s-ar putea stabili acea corespondenţă între obligaţiile unora şi pretenţiile altora. Cu alte cuvinte dreptul este social prin vocaţie şi prin conţinut.

Juriştii au privit dintotdeauna instrumentul lor de lucru legea ca pe o realitate cu o incontestabilă încărcătură social-umană (“iubi societas ibi jus” spuneau romanii). Preocupări în direcţia stabilirii legăturii dreptului cu mediul înconjurător întâlnim din cele mai vechi timpuri. Şi Aristotel şi Platon, C

Похожие работы

<< < 1 2 3 4 5 6 7 > >>