Introducere

Информация - Разное

Другие материалы по предмету Разное

Скачать Бесплатно!
Для того чтобы скачать эту работу.
1. Пожалуйста введите слова с картинки:

2. И нажмите на эту кнопку.
закрыть



mentului juridic. Orice istorie trebuie să-şi propună ca scop aflarea şi dovedirea adevărului n faptele omeneşti. Ideea dreptului străbate de la un capăt la altul istoria.

Viaţa lăuntrică a popoarelor nu poate fi bine nţeleasă fără cercetarea aşezămintelor lor, care se ntemeiază pe reglementări şi raporturi juridice, astfel că un mare istoric francez a putut conchide: “ Orice jurisconsult trebuie să fie istoric şi fiecare istoric trebuie să fie jurisconsult ”. Pentru că “ ce sunt toate frămntările popoarelor continua Xenopol - dect năzuinţa de a realiza ideea dreptului sau de a apăra această idee att n relaţiile dintre popoare, ct şi n acele dintre clasele sociale ” .

Istoria cuprinde toate genurile de manifestări, deci şi pe cele juridice. Ca ştiinţă, ea este un mod de explicare a lumii (anume, a modului succesiv), iar această explicaţie o realizează utiliznd metoda interferenţei, prin care se urmăreşte să se stabilească adevăruri individuale, dinainte cunoscute.

Apelnd la istorie, dreptul şi află condiţiile ce-i pot descifra ascendenţa; cunoscnd formele suprapuse de drept, istoria şi procură statornice modalităţi de atestare documentară. Teoria generală a dreptului şi ştiinţele particulare (ştiinţe juridice de ramură), abordează de fiecare dată dimensiunea istorică a conceptelor şi categoriilor cu care operează. Astfel, plecnd de la datele pe care le oferă istoria, n cercetarea marilor instituţii juridice ştiinţa dreptului, constatnd vechimea lor, le urmăreşte evoluţia, configuraţia, funcţiile etc. Teoria dreptului operează cu categoria de tip a dreptului, cu cea de bazin de civilizaţie juridică, plecnd de la datele de cunoaştere oferite de ştiinţa istoriei.

Originea şi apariţia statului nu pot fi studiate fără să se pornească de la punctele de vedere afirmate n istorie. Uneori pe baza unor date istorice se realizează reconstituirea fizionomiei unor instituţii ale dreptului, acţiune ce permite o analiză retrospectivă cu largi implicaţii n nţelegerea poziţiei respectivelor instituţii n dreptul actual.

 

C. Metoda comparativă

 

Logica defineşte comparaţia ca pe o operaţie ce urmăreşte constatarea unor elemente identice sau divergente la două fenomene. Compararea sistemelor de drept ale diverselor state, a trăsăturilor ramurilor, instituţiilor şi normelor acestora s-a dovedit extrem de fructuoasă n procesul metodologic de studiere a fenomenului juridic.

Această acţiune a determinat chiar n unele sisteme de nvăţămnt juridic recunoaşterea existenţei unei ramuri ştiinţifice ştiinţa dreptului comparat. Extinderea metodei dreptului comparat este impusă azi n mod esenţial de sporirea fără precedent a legăturilor statelor, de creşterea volumului contractelor economice şi sociale, urmare a amplificării interdependenţelor n planul dezvoltării economice şi culturale a ţărilor lumii. Această realitate incontestabilă a zilelor noastre aduce n prim plan necesitatea cunoaşterii diverselor sisteme naţionale de drept.

n forma sa embrionară, concepţia asupra necesităţii dreptului comparat apare la nceputul sec. XX, cnd se avansează şi primele teze ale unei forme metodologice universale de studiere a dreptului. n continuare, literatura juridică s-a mbogăţit sensibil cu lucrări ce au pus bazele nu numai, unei metode a dreptului comparat, ci chiar a ştiinţei autonome a dreptului comparat.

Ştiinţa dreptului comparat a fixat deja anumite reguli, care prezintă utilizarea metodei comparative n drept. Observarea riguroasă a acestor reguli asigură succesul metodei, conferindu-i caracterul ştiinţific indispensabil.

  1. Prima regulă a metodei impune a compara numai ceea ce este comparabil. n cadrul acestei reguli va trebui să se constate, mai nti, dacă sistemele comparate aparţin aceluiaşi tip istoric de drept sau aparţin unor sisteme istorice de drept diferite. Dacă sistemele de drept din care fac parte instituţiile comparate sunt ideologic vorbind antagoniste, este evident că procedeul comparaţiei nu poate fi relevat dect sub aspectul stabilirii diferenţelor.

Iată, spre exemplu, dacă am dori să comparăm reglementarea instituţiei proprietăţii n familia dreptului romano-germanic (din care face parte sistemul nostru de drept) şi familia dreptului musulman, vom utiliza analiza de contrast (comparaţie contrastantă). Instituţiile fiind evident deosebite, nu va fi realizată o juxtapunere a acestora, iar rezultatele vor fi prea puţin accentuate. Spre exemplu, n dreptul musulman se afla teoria teocratică, potrivit căreia ntregul pămnt aparţine lui Alah şi trimisul său Mahomed. Proprietarul suprem al pămntului islamic este Califul reprezentant şi continuator al profetului.

Proprietatea este permanentă, neexistnd instituţia prescripţiei. Modurile de dobndire a proprietăţii sunt, de asemenea deosebite, deosebite de cele din dreptul romano-germanic. Diferenţele sensibile există şi n legătură cu figura juridică a altor instituţii. Spre exemplu, dreptul musulman reglementează ntru-n mod aparte instituţia căsătoriei. Dacă doctrina consideră de origine divină, dreptul musulman o trece n rndul tranzacţiilor civile (un contract făcut n vederea “dreptului de a te bucura de o femeie”, drept recunoscut, evident, numai bărbatului). Condiţiile de validitate ale contractului sunt:

  • Consimţămntul părinţilor;
  • Prezenţa a doi martori;
  • Constituirea unei date ( zestre );
  • Absenţa oricărui impediment ( dificultăţi ).

Logodna este un uzaj constant, fiind un preludiu al căsătoriei, constnd din declaraţia pretendentului şi datinile privind ncheierea şi desfacerea căsătoriei.

Asemenea date, pe care le furnizează studiul comparatist sunt de natură a aduce informaţii preţioase n legătură cu reglementările din sisteme de drept diferite, chiar dacă nu vor putea fi sesizate similitudini sau juxtapuneri de reglementări ntre instituţia din sistemul nostru legal şi cele din sistemul susnumit.

  1. O altă regulă a metodei comparative obligă să se considere termenii supuşi comparaţiei n conexiunile lor reale, n contextul social, politic, cultural din care au rezultat. De aici, necesitatea ca n procesul de comparare să se plece de la cunoaşterea principiilor de drept şi regularităţiilor care comanndă sistemele de drept comparate.

Luarea n discuţie a principiilor pe lngă compararea instituţiei şi normelor se impune pentru a mări potenţialul ştiinţific al cercetării comparate şi pentru a preveni un eventual fragmentarism empiric.

  1. Trebuie cercetat apoi sistemul izvoarelor dreptului, care oferă imaginea poziţiei diferite a formelor de exprimare a dreptului (legi, cutume, precedente judiciare) de la un sistem juridic la altul.

“Comparatismul care dovedeşte să stabilească acel comparandum, care este norma aplicabilă n mod real, va trebui să ţină seama de ierarhia acestor izvoare, de raporturile reale de forţă juridică dintre ele, de modul n care se completează reciproc.”

  1. n sfrşit, n aprecierea termenului de comparat se ţine seama nu numai de sensul iniţial al normei, ci şi de evoluţia acestuia n timp, n procesul aplicării normei. n acest proces şi mai ales cnd textul supravieţuieşte unor perioade social istorice diferite, forma iniţială a regulii de conduită poate evolua ntr-att, nct sensul normei apare complet diferit.

Comparatismul va trebui n acest caz să apeleze la literatura de specialitate, să cerceteze starea moravurilor şi influenţa tradiţiilor.

Funcţiile dreptului comparat nu pot fi disociate de funcţiile generale ale Teoriei dreptului (cognitivă, critică, practic-aplicativă). Comparaţia ajută esenţial la construirea tipologiilor juridice şi clasificărilor, n procesul de legiferare, metoda comparativă are, de asemenea, o importanţă majoră, ea furniznd informaţii preţioase legiuitorului, n legătură cu reglementările cuprinse n alte sisteme de drept sau n documente juridice internaţionale. Prin studiul comparat al diferitelor instituţii juridice naţionale se desprind factorii se determină att trăsăturile lor comune ct şi cele specifice. Combătnd n principiu preluarea mecanică a unor instituţii şi reglementări juridice dintr-o ţară la alta, ca şi considerarea unora drept modele de urmat n alte ţări, metoda comparată arată calea realistă de folosire a experienţei legislative şi juridice, mbogăţirea reciprocă a sistemelor juridice din diferite ţări ştiut fiindcă orice reglementare juridică trebuie să izvorască şi să răspundă n primul rnd nevoilor naţionale, specificului şi particularităţilor ţării respective, iar pentru găsirea soluţiilor optime va studia, evident şi, experienţa altor sisteme de drept.

Importanţa deosebită a metodei comparate este dată şi de crearea unei ramuri distincte n sistemul ştiinţelor juridice dreptul comparat (ştiinţa dreptului comparat), de crearea n

s