Fascismul - simbolulu negru al secolului XX

Desigur, asemenea clase mijlocii conservatoare erau suporterii potenţiali sau chiar convertiţi la fascism, din cauza configuraţiei bătăliei politice interbelice. Ameninţarea

Fascismul - simbolulu negru al secolului XX

Реферат

Политология

Другие рефераты по предмету

Политология

Сдать работу со 100% гаранией
uta în altă parte a fost copleşitoare. Chiar şi în democraţiile stabile, împărţirile politice pe care Ie implică sistemul sînt văzute de mulţi cetăţeni mai degrabă drept pierderi ale sistemului decât beneficii. Chiar retorica politicii face mai curând reclamă candidaţilor şi partidului ca reprezentanţi ai interesului naţional decât ai îngustului interes de partid. În vremuri de criză, cheltuielile sistemului păreau enorme, iar beneficiile nesigure.

În aceste împrejurări este uşor să ne dăm seama că democraţia parlamentară din statele care au urmat vechilor imperii, la fel ca şi în majoritatea ţărilor din spaţiul mediteranean şi latinoamerican, era o plantă plăpândă care creştea pe un pământ pietros. Cel mai puternic argument în favoarea sa, şi anume că aşa rea cum e, tot e mai bună decât orice sistem alternativ, este acceptat doar pe jumătate. În perioada interbelică, rareori a sunat realist şi convingător.

Criza mondială a transformat fascismul într-o mişcare mondială, mai bine zis într-un pericol mondial. Fascismul în versiunea germană (naţionalism-socialismul) a beneficiat în aceeaşi măsură de tradiţia intelectuală germană care (spre deosebire de cea austriacă) fusese ostilă teoriilor neoclasice ale liberalismului economic, devenit ortodoxie internaţională începând cu anii '80 ai secolului trecut, şi de guvernul hotărât să scape de şomaj cu orice preţ.

S-a ocupat de Marea Criză, trebuie să spunem acest lucru, rapid şi mult mai cu succes decât oricare altul (recordul fascismului italian a fost mai puţin impresionant). Oricum, acesta nu era apelul major într-o Europă care îşi pierduse în mare măsură legăturile interne.

Dar, pe măsură ce valul fascismului a crescut odată cu Marea Criză, a devenit din ce în ce mai limpede că în Era Catastrofei nu numai pacea, stabilitatea socială şi economia, ci şi instituţiile sociale, precum şi valorile intelectuale ale societăţii burgheze din secolul nouăsprezece se aflau în retragere sau declin. La acest proces trebuie să revenim acum.

Nazismul este un fenomen care abia dacă poate fi supus unei analize raţionale. Sub conducerea unui lider care vorbea în tonuri apocaliptice despre puterea mondială sau despre distrugere şi a unui regim fondat pe ideologia rasistă, una dintre cele mai avansate din punct de vedere cultural şi economic ţări europene a lansat o conflagraţie mondială care a generat în jur de 50 de milioane de jertfe şi a comis atrocităţi - culminând cu uciderea în masă a milioane de evrei - de natură şi la o scară care întrec imaginaţia. Pe fundalul Auschwitz, explicaţiile istoricului par realmente precare.

Dintre toate cele întâmplate în Era Catastrofei, supravieţuitorii din secolul nouăsprezece au fost poate cel mai mult şocaţi de colapsul valorilor şi al instituţiilor civilizaţiei liberale al căror progres secolul lor îl simţise, în orice caz în părţile "avansate" ale lumii. Aceste valori au exprimat o neîncredere în dictatură şi în guvernarea absolutistă, pledând pentru o angajare spre guvernarea constituţională cu şi sub guvernul ales liber şi adunările reprezentanţilor, care au garantat puterea legii, cît şi pentru un set acceptat de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, inclusiv libertatea cuvântului, a presei şi a întrunirilor. Statul şi societatea trebuie să fie informate despre valorile general-umane - prin dezbateri publice -, ale educaţiei, ştiinţei.

Ignoranţa şi înapoierea acestor mase, angajamentul lor în răsturnarea societăţii burgheze prin revoluţia socială, cît şi latenta iraţionalitate umană, atât de uşor exploatată de demagogi, au constituit într-adevăr o cauză de alarmă. Oricum, cele mai periculoase dintre aceste noi mişcări de masă democratice au fost de fapt, şi în teorie, şi în practică, la fel de angajate în valorile raţiunii, ale ştiinţei, progresului, învăţământului şi libertăţii individuale.

Totuşi, regimurile electorale reprezentative au fost destul de frecvente. Cei douăzeci de ani dintre "Marşul asupra Romei" al lui Mussolini şi culmea succesului Axei în cel de-al doilea război mondial au înregistrat o retragere accelerată şi din ce în ce mai catastrofală a instituţiilor politice liberale.

În 1918-'20 adunările legislative au fost dizolvate sau au devenit ineficiente în două state europene, în anii '20 în şase, în anii '30 în nouă, în timp ce ocupaţia germană a distrus puterea constituţională în alte cinci în timpul celui de-al doilea război mondial.

Pe scurt, singurele ţări europene cu instituţii politice democratice adecvate care au funcţionat fără întrerupere în întreaga perioadă interbelică au fost Marea Britanie, Finlanda (doar simbolic), statul liber irlandez, Suedia şi Elveţia.

Pe scurt, liberalismul politic se afla în plină retragere în timpul Erei Catastrofei, o retragere care s-a accelerat acut după ce Adolf Hitler a devenit cancelarul Germanei în 1933. Luând lumea ca un tot întreg, probabil că au existat treizeci şi cinci sau mai multe guverne constituţionale în 1920 (în funcţie de locul în care plasăm câteva republici din America Latină). Până în 1938 existau, probabil, şaptesprezece asemenea state, în 1944, probabil, douăsprezece din totalul de şaizeci şi patru. Tendinţele mondiale păreau clare.

Rusia Sovietică (din 1922: URSS) a fost izolată şi nu a fost nici capabilă şi nici, după ascensiunea lui Stalin, dornică să extindă comunismul. Revoluţia socială sub conducerea leninistă (sau sub oricare conducere) a încetat să se răspândească după ce valul iniţial postbelic slăbise. Mişcările (marxiste) social-democrate se transformaseră în forţe susţinătoare ale statului, mai degrabă decât în forţe subversive, iar aderarea lor la democraţie a fost indubitabilă. în mişcările muncitoreşti din majoritatea ţărilor comuniştii erau în minoritate, iar acolo unde au fost puternici în majoritatea cazurilor au fost sau urmau să fie suprimaţi.

Frica de revoluţia socială şi de rolul comuniştilor în ea era destul de întemeiată, aşa cum a dovedit al doilea val al revoluţiei din timpul şi de după cel de-al doilea război mondial, dar în cei douăzeci de ani de retragere liberală nici un regim care putea fi numit liberal-democrat nu a fost ameninţat dinspre stânga*. Pericolul a venit exclusiv dinspre dreapta. Iar dreapta reprezenta nu doar o ameninţare la adresa guvernului constituţional şi reprezentativ, ci o ameninţare ideologică pentru ideea liberală ca atare, pe măsură ce devenea o mişcare potenţial mondială, pentru care eticheta "fascism" este insuficientă şi nu absolut irelevantă.

Este insuficientă din cauză că nu toate forţele care au răsturnat regimurile liberale au fost fasciste. Este relevantă deoarece fascismul, mai întâi în forma sa originară italiană, iar mai târziu în forma germană a naţional-socialismului, în anii '30 părea un val cu repercusiuni în viitor.

 

§ 2. Leagănul fascismului Italia

 

Regimul fascist italian (1922-1945)

Prima mişcare cu adevărat fascistă a fost cea italiană, care i-a şi dat nume fenomenului, operă a unui ziarist socialist renegat, Benito Mussolini, al cărui nume mic, un tribut preşedintelui anticlerical Benito Juarez, simboliza antipapalismul pătimaş manifestat de regiunea sa natală Romagna. Adolf Hitler însuşi a recunoscut datoria şi respectul său faţă de Mussolini, chiar şi atunci când şi Mussolini, şi Italia fascistă îşi demonstraseră în cel de-al doilea război mondial slăbiciunea şi incompetenţa. în schimb, Mussolini a preluat de la Hitler, ceva mai târziu, antisemitismul, care lipsea totalmente din mişcarea lui până în 1938 şi chiar din istoria Italiei de la unificarea ei. Totuşi, fascismul italian în sine nu a exercitat o influenţă internaţională prea mare, chiar dacă a încercat să inspire şi să finanţeze mişcări similare în alte ţări. El a arătat o oarecare influenţă în zone cu totul neaşteptate.

La sfârşitul primului război mondial, Italia a fost nemulţumită de prevederile Tratatului de pace de la Paris; politicienii italieni speraseră că vor obţine compensaţii economice şi teritoriale care să scoată ţara din criză şi să ajute la lichidarea înapoierii economice a sudului ţării.

Din 1918 în Partidul Socialist Italia, care avea strânse legături cu PC (bolşevic), frământările s-au intensificat, ducând în cele din urma la asasinarea conducătorului acestuia, Enrico Matteoti. În fruntea partidului a fost promovat Benito Mussolini, directorul ziarului "Avanti".

În 1919 în PSI existau trei curente:

1. curentul social democrat reprezentat de Serrati, Turati si d'Aragora;

2. curentul de stânga condus de Antonio Gramsci şi Palmiro Togliati;

3. curentul naţionalist-socialist, reprezentat de Mussolini, d'Anunzio, Umberti şi Scopa.

Fascismul italian beneficia mai curând de o presă loială în anii '20, şi chiar în anii '30, cu excepţia celor care ţineau de liberalismul de stânga.

După înfiinţarea Internaţionalei a III-a, Partidul Socialist Italian s-a destrămat.

Mussolini a fundat Partidul Naţional Italian (Fascist) cu o ideologie bazată pe "unitatea de luptă" - fasc

Похожие работы

<< < 1 2 3 4 5 6 7 > >>